In aceasta perioada ANAF a anuntat ca a descoperit la o firma de paza un mecanism prin care aproximativ 350.000 de ore de munca nu au fost declarate, cu un prejudiciu de peste 15 milioane de lei. Reactia publica a fost previzibila: inca un antreprenor necinstit, inca o evaziune, inca o firma care fura de la stat si de la propriii angajati.

Nu am de gand sa apar pe nimeni. Munca la negru, orele nedeclarate si evaziunea fiscala sunt de condamnat, indiferent cine le practica. Dar din experienta mea de pe teren, in audituri si proceduri de achizitie, stiu ca aceste cifre nu cad din cer. Ele au o cauza matematica. Iar cauza incepe, de cele mai multe ori, chiar in caietul de sarcini al statului — inclusiv al aceluiasi ANAF care, astazi, controleaza si sanctioneaza firmele de paza.

 O cifra care spune tot: 25,10 lei pe ora

Sa luam un caz concret, real, dintr-o procedura recenta. O directie regionala a finantelor publice din Bucuresti — adica o structura a aceluiasi ANAF care controleaza si sanctioneaza firmele de paza — a scos la licitatie un acord-cadru de servicii de paza pe 24 de luni.
Datele procedurii: un volum maxim estimat de 280.704 ore de paza, intre 14 si 16 posturi cu acoperire permanenta, la o valoare totala maxima de 7.045.670,40 lei fara TVA. Impartim valoarea la ore si obtinem tariful pe care statul il considera suficient:
25,10 lei pe ora pe agent.

Acest tarif, conform caietului de sarcini, trebuie sa acopere salariul de baza, sporul de noapte, sporurile de sarbatori legale si echipamentul complet al agentilor.
Acum sa punem alaturi cifra oficiala din Monitorul Oficial. Conform HG 146/2026, salariul minim brut de la 1 iulie 2026 este de 4.325 lei lunar pentru 166,667 ore, adica exact **25,949 lei pe ora**. Atentie: asta este doar salariul brut din contract. Nu include nimic altceva.
Vedeti problema? Statul ofera 25,10 lei pe ora pentru un serviciu al carui simplu salariu brut minim incepe de la 25,95 lei pe ora. Tariful platit de stat este sub salariul brut al agentului — inainte de orice spor, inainte de orice taxa patronala, inainte de echipament.

Casa la pretul materialelor, fara manopera si fara TVA

E ca si cum ai cere unui constructor sa ridice o casa la pretul caramizilor — fara manopera, fara utilaje, fara TVA — si apoi te-ai mira ca a turnat fundatia fara fier-beton.
Pentru ca tariful sa fie legal, el ar trebui sa acopere, in ordine: salariul brut (25,95 lei/ora), contributia asiguratorie pentru munca a angajatorului, sporul de noapte (minimum 25% din baza pentru orele lucrate intre 22:00 si 06:00, conform Codului Muncii — iar paza inseamna o treime din ore lucrate noaptea), dublul de plata pentru sarbatorile legale, echipamentul si uniforma, dispeceratul si interventia, asigurarile, managementul si — daca mai ramane ceva — un profit. Costul salarial complet pentru un singur salariat la minimul pe economie ajunge, dupa 1 iulie 2026, la circa 4.418 lei pe luna, adica peste 26,5 lei pe ora numai partea de munca.

Cum intra toate acestea in 25,10 lei? Raspunsul corect, onest, este: nu incapi. Nu legal.

Un singur caz, sau un tipar national?

Aceasta nu este o coincidenta izolata. Verificand cine lucreaza, in mod recurent, cu structurile ANAF/DGRFP din toata tara, apare un tipar: aceleasi cateva firme mari de paza detin acorduri-cadru cu directii regionale ale finantelor publice din regiuni diferite — Bucuresti, Ploiesti, Craiova, Timisoara — adesea pe baza aceluiasi mecanism: criteriul unic „pretul cel mai scazut”.

Diferenta dintre orele facturate si orele salarizate nu este o eroare. Este consecinta

Aici ajungem la inima problemei. Cand ANAF gaseste sute de mii de ore nedeclarate, le prezinta ca abateri individuale. In realitate, ele sunt rezultatul matematic al unei piete in care pretul impus de stat nu permite declararea integrala a muncii.
Diferenta dintre orele pe care firma le factureaza catre beneficiar si orele pe care le salarizeaza si le declara nu apare din lacomie. Apare pentru ca, intre tariful platit si costul legal al muncii, ramane o gaura pe care cineva trebuie sa o acopere. Cand achizitorul aloca un buget sub costul salarial real, el transmite de la inceput un mesaj fara echivoc: la acest pret, serviciul nu poate fi prestat legal in totalitate. Restul este aritmetica.
Asa se naste, structural, presiunea catre munca la negru si subdeclarare.

Dar atrag  atentia ca statul, prin modul in care cumpara, fabrica exact incentivul economic pe care apoi il pedepseste.

Ce arata legea, exact?

Aici e nevoie de o precizie pe care dezbaterea publica o omite de obicei, si care conteaza pentru oricine vrea sa inteleaga fenomenul corect, nu doar sa-l condamne.

Codul Muncii nu vorbeste nicaieri despre „ore facturate catre beneficiar”.

Articolul 152, introdus prin OUG 117/2021, defineste munca subdeclarata strict ca acordarea unui salariu net mai mare decat cel constituit si evidentiat in statele de plata a salariilor si in declaratia lunara privind obligatiile de plata a contributiilor sociale.

Cu alte cuvinte, legea compara ce primeste efectiv angajatul  cu ce este trecut oficial in stat si in D112. Nu exista in legislatie un text care sa spuna ca diferenta dintre orele dintr-un contract comercial si orele dintr-un pontaj este, automat, evaziune.

Iar aceasta distinctie tehnica este reala, nu o portita. Un post de paza prevazut contractual cu acoperire permanenta — de exemplu 744 de ore intr-o luna de 31 de zile — poate fi prestat efectiv pe un numar mai mic de ore, din motive pur operationale. Daca firma salarizeaza si declara corect exact orele efectiv lucrate, nu exista nicio problema fiscala: nu poti subdeclara o ora care nici nu a fost prestata. Aceasta este o chestiune de executare contractuala intre firma si beneficiar, nu o chestiune de fisc sau de drepturi salariale.

Problema reala, cea pe care o documenteaza si cazurile aduse public de ANAF, este alta si mult mai ingusta: orele efectiv prestate, confirmate prin pontaj si prezenta, sunt mai multe decat cele salarizate si declarate. Acolo munca a existat cu adevarat — agentul a fost la post, beneficiarul a primit serviciul — dar fiscul si, mai grav, agentul insusi (la pensie, la concediu medical) nu au vazut-o integral. Acesta este miezul real al muncii subdeclarate, si aici legea are dreptate sa intervina dur.

Merita observat si cum opereaza ANAF in aceste verificari: in comunicarile publice privind cazurile recente, autoritatea compara numarul de ore lucrate efectiv si facturate catre client cu numarul de ore declarate fiscal, tratandu-le pe primele doua ca fiind aceeasi cifra.

Practic, ANAF prezuma ca orele facturate catre beneficiar coincid cu orele efectiv lucrate de agenti, si abia aceasta cifra compusa o pune fata in fata cu D112. Este o prezumtie rezonabila atunci cand exista si alte indicii care o confirma — program de lucru verificat, marturii, prezenta fizica documentata — dar ramane o prezumtie, nu o identitate automata intre „facturat” si „lucrat”.

Pentru o firma corecta, care factureaza contractual mai mult decat a reusit sa acopere efectiv intr-o luna anume, aceasta prezumtie poate crea aparenta unei discrepante care, la o analiza pe pontaje reale, nu exista.

Aceasta nuanta nu schimba argumentul central al acestui articol. Cazurile mari, cele cu sume de milioane de lei, retele de firme afiliate si bani retrasi in numerar fara evidenta, sunt documentate ca implicand munca efectiv prestata si nedeclarata corespunzator — exact tipul de fapta pe care legea o sanctioneaza dur, si pe buna dreptate. Dar tocmai pentru ca distinctia exista si este reala, raspunsul corect nu este sa tratam orice diferenta de ore ca evaziune, ci sa intelegem ca, atunci cand munca a fost cu adevarat prestata si totusi nu a putut fi declarata integral la pretul platit de beneficiar, cauza radacina ramane tariful sub costul legal al muncii.

Concurenta neloiala practicata de stat impotriva firmelor corecte

Iata paradoxul pe care il traim noi, industria de securitate, in fiecare licitatie. Operatorul care vrea sa declare fiecare ora, sa plateasca fiecare contributie si sa respecte fiecare obligatie nu poate castiga o procedura cu tarif de 25,10 lei pe ora. Pentru ca oferta lui corecta este, prin definitie, mai scumpa decat a celui care isi construieste pretul pe ore nedeclarate.

Prin propriile sale proceduri, statul dezavantajeaza sistematic firmele oneste si premiaza, voit sau nu, pe cele care taie din costuri exact la capitolul salarizare si fiscalitate. Aceasta este o forma de concurenta neloiala generata chiar de stat. Cand achizitorul public fixeaza un buget care nu poate sustine legal salariile, el nu cumpara doar mai ieftin. El modeleaza o piata in care corectitudinea fiscala devine un dezavantaj competitiv.

 Si mai tarziu, aceeasi institutie care a impus pretul imposibil devine autoritatea care controleaza si amendeaza operatorul pentru ca nu a putut respecta, la acel pret, ceea ce nici nu avea cum sa respecte. Statul ajunge sa fie, in acelasi timp, beneficiarul celui mai ieftin serviciu, creatorul presiunii care impinge piata spre ilegalitate si autoritatea care sanctioneaza efectele.

 Nu sunt singurul care spune asta — dovada din litigii reale

Acest tip de pret nu trece neobservat de industrie. La Consiliul National de Solutionare a Contestatiilor (CNSC), institutia care arbitreaza disputele dintre firme si autoritatile contractante, contestatiile pe pret neobisnuit de scazut la servicii de paza sunt o categorie recurenta, an de an. Cateva exemple recente, din decizii publice:

• Intr-o procedura din 2024, oferta declarata castigatoare a fost de **23,97 lei pe ora pe agent**, pentru un volum de 26.280 de ore — contestata explicit ca pret aparent neobisnuit de scazut, fara sa justifice integral costurile legale.
• Intr-o alta procedura, tariful castigator de **16,09 lei pe ora** a fost reclamat ca nelegal, calculat sub costul real al numarului de agenti necesari pentru un singur post permanent.
• Iar intr-un caz mai vechi, dar cu valoare de principiu, CNSC a constatat ca o valoare estimata insemnand doar **7,15 lei pe ora pe post** era „suma insuficienta pentru salarizarea agentilor cu salariul minim brut garantat” si a stabilit ca autoritatea contractanta „nu poate ramane indiferenta ori incuraja atribuirea de contracte in care salarizarea personalului este sub nivelul minim prescris de lege”.Aceasta din urma este, in fond, chiar teza acestui articol — confirmata nu de mine, ci de organismul administrativ-jurisdictional care arbitreaza exact aceste dispute. Cand mai multi ofertanti, in proceduri diferite, ajung sa oferteze la limita salariului brut sau sub el, nu mai vorbim de coincidenta, ci de raspunsul rational la un buget pe care statul l-a fixat sub cost.

Cercul vicios al contractelor pe termen lung

Situatia se agraveaza prin structura contractelor. Sunt semnate pe 24 de luni, frecvent fara mecanisme reale de actualizare a tarifului la cresterea salariului minim.

Cand salariul minim creste — asa cum s-a intamplat la 1 iulie 2026, cu un cost suplimentar de circa 284 lei pe luna pentru fiecare agent — operatorul ramane captiv intr-un acord care era deja sub cost si care devine de-a dreptul imposibil.

Resursa umana, care reprezinta peste 85% din costul unui contract de paza, este prima si singura care absoarbe lovitura.

 Ce ar trebui sa se schimbe?

Nu cer indulgenta pentru cei care fura. Cer ca statul sa inceteze sa fabrice conditiile furtului. Concret:

• Eliminarea atribuirii exclusiv pe criteriul pretului cel mai scazut la serviciile de paza.
• Stabilirea unui tarif orar minim legal, calculat transparent pornind de la costul salarial complet — salariu brut plus toate contributiile patronale, spor de noapte, spor de sarbatori — plus o marja minima pentru echipament, management si profit. Introducerea unor mecanisme obligatorii de actualizare automata a tarifului la fiecare modificare a salariului minim sau a fiscalitatii.
• Si, cel mai important, obligatia autoritatii contractante de a verifica, inainte de lansarea licitatiei, ca bugetul estimat permite plata legala si integrala a muncii. Un tarif sub salariul minim brut orar nu ar trebui sa poata fi publicat.

Concluzie

Securitatea nu poate fi cumparata la pretul cel mai mic. Cand tariful orar alocat de stat este  sub salariul brut minim de 25,95 lei pe ora, diferenta nu dispare. Ea se transfera in ore nedeclarate, in munca la negru, in drepturi sociale neplatite si, in final, in prejudicii pentru acelasi buget de stat care a stabilit pretul imposibil.

Operatorii corecti platesc de doua ori: o data cand pierd licitatiile in fata celor care nu declara totul, si a doua oara cand sunt sanctionati intr-un sistem construit chiar de cel care ii controleaza.

          Pana cand statul — si in primul rand ANAF, prin propriile structuri regionale — nu va plati pretul real al muncii pe care o cumpara, vom continua sa discutam despre orele nedeclarate ca despre o boala — ignorand ca, de cele mai multe ori, reteta a fost scrisa in caietul de sarcini.